IMG_0150 Mămica mea întotdeauna visa să aibă o casă la pămînt. Una micuţă, dar să fie la pămînt. Cînd mergea în satul ei natal, o vedeam că savurează orice privelişte, observă orice schimbare! Pertecea aşa de mult timp în grădină şi primea o satisfacţie enormă cînd prelucra pămîntul. În copilărie aveam un lot de pămînt undeva lîngă oraş. Cînd mergeam să sădim ceva sau să săpăm, să prăşim, ea mergea ca la un picnic. Eu, fiind copil, simţeam că efectiv înnebunesc. Mergeam pentru că aşa era obiceiul şi că trebuia! Atunci nu înţelegeam, de ce legumele sădite de tine sunt mai gustoase, de ce fructele puse de tine sunt mai dulci. Deseori îl vedeam pe bunelul meu cum mirosea grîul înainte de a-l ridica în pod. Îi vedeam faţa împlinită de parcă aceasta ar fi fost marea realizare a vieţii lui. Mai tîrziu am observat şi la mătuşele mele aceeaşi pasiune pentru pămînt. Ele au venit în oraş să înveţe cînd erau adolescente. S-au căsătorit şi au rămas aici. Dar oraşul cu marele lui confort nu a putut stinge dorul de pămînt. Tocmai deaceea şi-au luat cîte un lot de pămînt. Ele vorbesc cu atît drag despre roadă, de parcă ar vorbi de nepoţi. Deseori în vorbirea lor, îl aud pe bunelul meu. Cînd eram mică mi se păreau toţi ei, atît de demodaţi. Nu-i înţelegeam.

Acum, cînd am crescut, cînd am şi eu copii, dorul de pămînt mă macină tot mai mult. Şi în visele mele, din ce în ce mai des, apar meleagurile Moldovei. Cîmpiile ei verzi, viile ei cu arome îmbătătoare, pădurile ei îmbătrînite. Dacă undeva simt mirosul proaspăt al pămîntului de primăvară, mă cuprinde un dor de casă.

Probabil că dorul de pămînt, pentru noi înseamnă dorul de casă.

Eu îmi iubesc ţara şi oriunde nu aş fi, port meleagurile ei în inimă!