Cu ceva timp în urmă am vizitat satul buneilor mei.  Nu am fost acolo de mai bine de 10 ani, după ce buneii mei au decedat.  Pe drum m-au copleşit emoţiile şi amintirile au dat busna…

Acest sat este pe malul Nistrului.  Este un sat mare şi frumos, cu oameni gospodari. Eu mi-am petrecut copilăria mea aici.  Cu atîta dor îmi amintesc de acel timp! Cel mai mult îmi plăcea să-mi petrec timpul cu bunelul meu. El era un om căruia îî plăcea să prelucreze via, deşi nu consuma vin. Mă lua permanent cu el în vie şi începea să-şi povestească viaţa. Probabil că unui om în vîrstă îi este necesar să vorbească despre viaţa lui, pentru că aşa se asigură că nu a trăit-o în zadar.  Iar mie îmi plăcea să ascult… Am învăţat multe de la bunelul meu. El îşi iubea pămîntul, satul, casa şi nici nu-şi imagina să fi trăit în altă parte.  Cînd venea la noi în vizită, în oraş, se chinuia şi se sufoca.  El avea nevoie de pămînt…

Seara mahalaua noastră gemea de strigăte si rîsete de copii. Toti copiii ieşeau în drum, la joacă. În vacanţe veneau nepoţii.  Si totul era plin de viaţă. Buneii ieşeu şi ei în durm sub pretextul că ar trebui să ne supravegheze. Dar în realitate fiecare ieşea să se laude cu nepoţii lui. Şi era o mare mîndrie cînd cineva avea mulţi nepoţi… Şi o mare durere cînd cineva nu-i avea.  Nepoţii sunt o realizare pentru bunei. Aşa văd ei continuitatea şi au speranţa că nu vor fi uitaţi, că va fi cineva care le va purta numele, că va fi cineva care va ţine şi va transmite tradiţiile noastre.

Cînd am ajuns în sat, inima era gata să-mi iasă din piept. Eram coplşită de emoţii şi nu ştiu de ce-mi era teamă. Cînd am ajuns în mahalaua buneilor mei… am rămas fără grai. Majoritatea caselor aveau lăcată la poartă, căci mulţi plecaseră peste hotare. În mijlocul drumlui creştea un buruian mare, căci buneii au prea îmbătrînit să mai poată avea grijă şi de aceasta.  Rîsetele copiilor nu se mai auzeau… Tăcerea pustie i-a luat locul. Simţeam că mă sufoc de durere. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz. O durere chinuitoare mi-a cuprins inima.  Eram atît de dezamăgită! Şi nu pentru că am realizat că acele momente din copilărie nu le voi mai trăi niciodată, că nu mai pot întoarce timpul înapoi, ci pentru că am realizat mai mult ca niciodată consecinţele distrugătoare ale imigrării peste hotare.

Doamne, dă-ne conducători care să facă o schimbare în ţară! Oameni care să o iubească pînă la lacrimi, cu devotare şi jertfire.

Doamne, ajută-mă să văd cu ochii mei cum se readuce viaţa pe la sate!