Scris de Oxana Tentiuc
Era iarnă. Fulgii mari, ca nişte opere de artă, îţi croiau loc spre dealuri, lunci şi văi, peste sate şi oraşe. Gerul pişca hazliu de obraz, încercîndu-şi rezistenţa.  Pămîntul se îmbrăcase cu un cojoc alb. În aer se simţea o puritate feerică, încît te  înduioşa. Gerul necruţător însă te făcea să uiţi de basme. 
«Of, frigul acesta! De-ar veni mai curînd primăvara şi căldurile!»
A venit şi primăvara. Zăpada se începe a topi şi în jur totul capătă o culoare gri.  «O, de s-ar topi mai repede! »
S-a topit şi zăpada şi iarba şi-a făcut loc. Au înverzit meleagurile noastre. Păsările ciripeau, albinile roiau prin flori, iar acestea te fascinau cu parfumul lor şi mulţimea de culori. Părea că nu există fiinţă care să nu fi lucrat. Totul era plin de viaţă, doar zăpuşeala de afara te făcea să te mai opreşti un pic.
«Oh, ce căldură! De s-ar mai răcori un pic!»
Afară ploua încet-încet! Deja de cîteva zile o ploaie ciobănească ne bate la geam. «A fost o toamnă frumoasă, dar ploia aceasta…»
A trecut timpul. Zilele s-au transformat în luni, lunile în ani, anii … în prea mulţi ani. Şi gîndul timid încearcă să zboare în trecut. Nostalgia timpurilor mă surprinde. O lacrimă se prelinge încet pe obraz. Apoi ea lin se transformă într-un zîmbet. «O de-aş putea să mă întorc în trecut, poate ar fi fost altfel!» 
Aşa ne trece viaţa şi aşa ne trecem noi, fără a învăţa să preţuim ce avem.  Fiecare clipă – ca un dar unic din partea lui Dumnezeu. Să învăţăm să fim mulţumitori! Avem pentru ce.