Scris de: Oxana Tentiuc
Te-am căutat printre stele şi luceferi. Te-am căutat în adîncul mării şi-n înaltul cerului. Te-am căutat cu disperare, alergînd şi întrebînd cînd pe unii, cînd pe alţii. Am mers şi la florile de pe cîmp, şi la păsările cerului. Toţi, toţi m-au privit nedumeriţi.

Atunci istovită de puteri, m-am oprit cîteva clipe la umbra unui copac. Ţi-am văzut paşii alături de-ai mei. Mi-am dat seama că de fapt ai fost întotdeauna alături de mine. M-ai ridicat cînd am fost zdrobită şi aruncată în noroi, mi-ai şters lacrima de pe obraz cînd alţii nici nu se încumetau să mă privească.

Atunci, înnebunită de atîta bucurie, am încercat să-ţi dau o formă. Am privit spre curcubeu încercînd să aleg culorile potrivite. M-am uitat spre soare încercînd să culeg lumina,m-am uitat la rouă, încercînd să culeg prospeţimea şi răcoarea dimineţii.

O! Dar cum oare mîinile mele neputiincioase ar putea creea ceva divin?

Disperată de atîta lucru în zadar, am înţeles că eşti prea frumos şi prea măreţ pentru a fi modelat. Atunci mi-am zis:”Cu siguranţă Îi voi găsi un nume!” Am început să caut un nume care Ţi s-ar potrivi. Am ascultat susurul de izvor crezînd că poate acesta îmi va şopti ceva frumos. Am ascultat cîntarea priveghetoarei crezînd că poate aceasta mă va ajuta, dar în zadar! Şi tot aşa în alergarea mea prin lume, privii întîmplător în zare. Pe un deal stătea o cruce părăsită şi pe ea cu litere de sînge era scris numele Tău, un nume atît de frumos, atît de melodios!

Am îngenunchiat, am cuprins crucea şi am plîns amarnic. Am plîns pentru că eram prea obosită de atîta alergare, prea istovită de atătea lovituri cu pietre. Am plîns pentru că nu-ţi puteam oferi nimic mai mult decît lacrimile mele.

O! Doamne cum ai putut să mă iubeşti atît de mult?!

Îngenunchez umilă în faţa ta şi-ţi şoptesc cu sfială:”Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc!”